O umbra de melancolie imi mangaie sufletul. Viata imi pare o poveste nesfarsita, scrisa cu pana muiata in lacrimile sufletelor noastre. In camera ard doua lumanari; una pentru mine, una pentru tine. Ingemanare de iubire in strop de asteptare, asa imi apari in lumina gandului meu. Sufletul tau picura vesnicii intr-un duios colind de dor, iar in camera, in surdina, vocea de suflet a unui vis, mangaie pe strune de inima, geana de intuneric. Asculti alaturi de mine glasul inimii. Cu puterea gandului mangaiem cu o imbratisare de inger pamantul, stergand impreuna lacrimile norilor, impartind vise. E atat de simplu sa poti zbura la marginea unui gand ca o blanda adiere, despartind taceri, picurand asteptari peste cuvinte. E noapte si impreuna am compus simfonia fericirii creionata pe portativul inimii, printre vise, intr-o ingemanare de suflete pereche.
Nu ma grabi viata, mai lasa-ma sa ma bucur de fulgii de nea, de mangaierea soarelui. Orice clipa inseamna un timp si orice suspinare poate fi o rugaciune. De multe ori oamenii strica clipa prin incercarea de a o face sa dureze pentru totdeauna. Suntem doar cuvinte asternute pe pagini de viata, cuvinte rostite la intamplare, pasari ce canta, marea ce se zbate. In cercul vietii, fiecare clipa poarta in ea o valoare de miracol si o fata de eterna tinerete. Acelasi suflet il port zi de zi cu mine. Mi-e dor de iubirea care iti creste aripi, mi-e dor de iubirea care promite sa schimbe infatisarea lumii, pentru ca stiu ca iubirea nu a murit, chiar daca va veni doar sub forma unei clipe, implinind ruga vietii.
E iarna si-n sufletul meu viscoleste dorul pe aleile pline de asteptare de tine. Ti-am asternut vise de iubire la poarta sufletului, dar peste tine domneste inghetul. In mine focul iubirii arde linistit a resemnare. In prag de sarbatori, cand toti oamenii sunt mai buni, mai frumosi, ma asez din nou , intr-o ingenunchere muta si rog inima sa-ti colinde iubire. O speranta deznadajduita de a topi lacatele inghetate ale sufletului tau si a-ti aduce aminte ca mi-ai promis candva vesnicia unei clipe. Un colind de iubire cu clinchet de vis, in care ninge linistit cu lacrimi de iubire, caci visele mele s-au topit in asteptare, iar tu ai uitat sa mai vii.
Exista oare o lume in care speram cu totii sa locuim cu sufletul macar o clipa, strabatand alei pline de speranta, respirand fericire? Sa mai credem oare in iubire, nestiind cand mintim, cand spunem adevarul, desenand zambete pe fete triste, curaj in voce, tinerete in sufletele obosite de viata? Ramane totusi singura care ne mai poate da credinta de mai bine in viata. Esti minunata atunci cand esti, iluzie dulce care ne aduci aminte ca suntem vii, strecurandu-ne printre crengile de timp, transformandu-ne visele in flori. Esti ceea ce lumea incearca sa traga la sorti, singura care reuseste celor putini, celor alesi. Ma strecor usor printre vise, cu speranta ca am reusit sa ating cu sufletul tarmul tau, dar ai fost mereu sincera? Ai spus ca vei veni pentru totdeauna si acum te pregatesti sa pleci? Iti multumesc iubire pentru ca existi si n-am sa las pe nimeni sa smulga speranta ta din mine.
Doua lacrimi isi croiesc drum pe obrajii mei. Ar vrea sa-ti multumeasca pentru blandetea mangaierilor tale, pentru dulceata sarutarilor cu parfum de dor. Ar vrea sa spuna in drumul lor o frumoasa poveste despre arta de a iubi cu sufletul curat, asa cum numai tu stii sa o faci. Se opresc nehotarate in coltul ochilor, acolo unde m-ai rugat sa pastrez aroma dragostei izvorata din visele noastre. As vrea sa am puterea sa descatusez miile de lacrimi neplanse de timpul meu si sa le transform intr-un val de mare, iar noi sa ratacim mana in mana pe un tarm de suflet, ascultand ecou de iubire.
Mai trece o zi din viaţa mea. O umbră colorată, un început de noapte, cu licăriri de jăratec care se stinge, se strecoară în camera mea. Pare să vopsească totul în tonuri amestecate, de cerneală şi purpură. Vâlvătaia apusului se domoleşte treptat. Lumina alunecă mângâietoare, ca o ţesătură cu ape argintii, ducând cu ea, o altă zi. Pânze albe de nori, plutind în paşi uşori de vals, scutură lacrimi de dor, lacrimi albastre, adunate picuri în sufletul meu. Ploaia de primavara aleargă pe trotuare, speriată de bătăile inimii mele. Peste pământul însetat se scutură lin parfum de stele, crengi înflorite pe buzele tăcerii. Aş vrea să-mi pictez sufletul, poate în culori ar fi mai uşor de înţeles.Cu fiecare clipă care trece simt că am mai adăugat ceva la ceea ce aveam de spus. Oare câte cuvinte nerostite vor rămâne în şiragul gândurilor mele, în lupta cu necruţătorul timp? De ce ne este uneori atât de teamă de a spune ceea ce simţim, ceea ce gândim? Viaţa trece cu o viteză uimitoare. Poate că e momentul de a nu mai lăsa cuvintele să se mai piardă, de a avea încrederea şi forţa de a spune lucrurilor pe nume. Adun din fiecare lacrimă litere, una câte una. Timpul îmi arată că speranţa încă mai trăieşte, sufletul meu o ţine în viaţă. Cuvintele spun că voi găsi ceea ce caut la momentul potrivit....
Fericirea ar trebui sa fie pentru fiecare din noi indatorire, iar ea sa infloreasca doar zambete pe chipurile noastre, pe care sa le raspandim in Univers. O risipim insa atat de usor, cautand iubirea absoluta, care nici nu exista. Nu putem trai fara fericire, fara iubire... am fi ca anii fara primavara, ca luna fara stralucire, ca viata fara lumina scapata din stele, cazuta noaptea peste visele noastre. Iubirea este ca un puf de papadie... vine mereu si pleaca cu primul fir de vant, dar fara iubire nu exista fericire. Sa visezi iubire?... dar am deja iubire... si am si un inger... iar ingerul meu e chiar iubirea, iar impreuna calatorim pe puf de papadii.
